Rasty, baschetbalistul blogger

Imaginați-vă un tip masiv, de peste doi metri, ras în cap și plin de tatuaje. Majoritatea le are pe mâna dreaptă, dar este vizibil și cel de pe ceafă, poziționat deasupra maioului de baschet cu numărul 99.

FOTO: Arhivă personală

Îmbrăcat în echipament complet, îți sare în ochi genunchiera de pe piciorul stâng, semn că durul la care vă gândiți se recuperează după o accidentare. Pentru orice sportiv, ruptura de ligamente încrucișate reprezintă ghinionul suprem, întrucât îi pune în pericol cariera. Iar un asemenea obstacol poate fi depășit doar de sportivii cu adevărat duri. Mental vorbind, deoarece ei învață să meargă de la 0, stând luni de zile în cârje. Însă durul nostru pare de neclintit. A revenit în acțiune, joacă la Colegiul Național Aurel Vlaicu și a decis recent un meci în ultima secundă. Odată ce părăsește terenul, durul uită în vestiar atitudinea din teren și se topește când vede că îl așteaptă afară surioara, o fetiță blondă de nici 10 ani și plină de energie. Pe ea o alintă Bibi, în timp ce el se prezintă Dimitris Rasty.

M-am apucat din greșeală de baschetul de performanță, să o spun pe față. Aveam 15 ani când m-a văzut antrenorul în curtea școlii. M-am dus la baschet să slăbesc, nicidecum să fie elementul definitoriu al vieții mele. Ca să vezi cum nu se potrivesc planurile de acasă cu cele din târg”, povestește Dimitris, râzând.

La nici 18 ani, Dimi debuta în Liga Națională, făcând parte din colectivul CSM-ului din București, condus de Hristu Șapera. Lângă Rasty, lua loc pe banca de rezerve Claudiu Fometescu, un „monstru sacru” al baschetului românesc. În vara lui 2013, CSM fuziona cu Steaua și Dimitris se îndrepta spre Concordia Chiajna, proaspăt promovată în primul eșalon al țării. Cariera l-a mai plimbat pe tânăr la Târgu Mureș, Știința București și CSM Ploiești, până la accidentarea suferită în primăvară.

Nu am avut momente culminante în cariera mea momentan, nu am ieșit campion niciodată de exemplu. Am câștigat mult în afara terenului. 80% din cunoștințele mele sunt datorită acestui sport. Plus că nebunia asta de sport mi-a clădit o imagine individuală. Sunt Dimi de la baschet, nu Dimi băiatul lui Nea Nicu’ și tanti Lumi. Sună banal, dar pentru mine înseamnă mult.”

Rasty a avut ocazia să participe cu naționala României la diverse competiții internaționale. A prins două campionate mondiale de 3×3, unul chiar în Indonezia, la Jakarta, și a participat la alte trei europene. Acolo a văzut adevăratul statut al baschetbalistului român, despre care a dorit să vorbească pe blogul său, intitulat devorbacudimitris.com.

Mi-am făcut blog în speranța că vor vedea și alții lumea din unghiul pe care îl abordez eu. Mă gândeam să scriu sub un pseudonim, să îi trag de urechi pe cei care merită. E mai amuzant totuși să mă semnez la final cu numele real și să-i văd pe stradă următoarea zi că se uită ciudat la mine. Doamne ce satisfacție!”

Textele sale sunt acide și au totodată o doză de umor, în încercarea de a transmite un mesaj realist. Dimi știe că în baschet nu va veni niciodată un patron magnat, care să celebreze victoriile echipei pe capota unui Maybach. Și mai știe că lucrurile bune nu vin servite pe tavă, așa că planurile sale de viitor sunt certe:

„Îmi doresc să trec de toate barierele ăstea tipic românești, să fiu un jucător emblematic pentru dugheana asta de țară, pe care sper să o duc spre mai bine prin felul meu de a trata nedreptățile. Dacă nu le-ar accepta nimeni mizeriile, cu siguranță ar fi o schimbare majoră spre bine într-un final. Am 10 ani la dispoziție să materializez toate nebuniile ăstea SF.”

Use Facebook to Comment on this Post